O eternitate in rai? Sau poate o vesnicie in iad?

     ...iar ziua cea din urma a sosit... simti cum nimeni si nimic nu te mai poate ajuta... te zbati sa faci fata, dar simti cum disperarea iti incolteste in suflet si-ti pune stapanire pe acesta... in cele din urma te gandesti sa te vinzi... sa-ti vinzi sufletul si trupul celui care ofera mai mult.

     O eternitate in rai? Sau poate o vecie in iad?
     Si alegi raiul sau cel putin asta iti doresti, dar calea sprea rai e presarata cu martirism si sacrificiu de sine... si suferi in continuare si induri pana in ziua in care din nou nu mai faci fata, iar ultima farama de credinta paleste din sufletul tau... si atunci te vinzi. 

     Te vinzi in fiecare seara si oricarui strain pentru ca nu-ti mai pasa de corpul tau. Te vinzi pentru ca pur si simplu ai simtit gustul banilor si-ti place. Te simti din ce in ce mai bine. Te distrezi si iti zici mereu ca maine te vei opri si vei reveni pe calea cea buna, pentru ca-ti doresti sa te numeri printre cei buni. 

     Dar timpul trece prea repede, iar vartejul de culori, trairi si simtiri este prea puternic si te trage mereu la fund... iar in final ziua cea din urma sosete si te bucuri ca ai scapat si speri ca toate lucrurile pe care le-ai facut sa-ti fie iertate deoarece le-ai facut doar ca sa supravietuiesti. 

     La inceput esti crezuta de catre judecator, dar din pacate avocatul tau nu pledeaza la fel de bine ca avocatul dreptatii... Si-ti vezi aripile... si speri din tot sufletul ca le vei primi la final, dar din pacate nu ai norocul asta...

     In ziua aia aproape ca le-ai atins... dar ai cazut, ai cazut atat de tare incat ti sa parut ca ai ajuns in adancul pamantului... totul arde in jurul tau si se aud numai tipete. Esti ingrozita si incepi sa plangi incercand sa inmoi inima cuiva... dar ai uitat sa iei in calcului ca aici jos nimeni nu mai are inima, iar ceea ce te conduce pe tine este doar viclenia...

     Dintr-o data lanturi grele si inrosite in focul iadului iti cuprin incheieturile si gatul... simti cum carnea iti sfaraie si apoi durerea insuportabila, iar pe deasupra mirosul propriului corp arzand iti umple narile si-ti face stomacul sa se revolte... ai vrea sa vomiti si intr-un final reusesti s-o faci... dar mai bine n-o faceai... balta pe care tocmai ai scurs-o din tine nu e decat o balta de sange putred plin de viermi ce colcaie si se desfata si in tine... 

     Incepi sa te zbati... incerci din rasputeri sa te eliberezi, dar demonul care te tine in lanturi are prea multa putere... te taraste parca pe carbuni incinsi pana in fata unui tron imens unde o creatura cu doua coarne mari stajuieste asupra tuturor demonilor si oamenilor ce isi asteapta o noua judecata... judecata fiarei...

     Te zbati mai tare, doar doar reusesti sa te eliberezi si sa fugi... poate ca mai ai timp... dar iti vine randul...

     Ajungi in fata fiarei mai mult imbrancita decata prin propriile forte si cazi la picioarele ei, iti privesti genunchii juliti si sangeranzi, iar in momentul acela ii simti rasuflarea fierbine deasupra capului... ridici privirea doar ca sa vezi acea creatura cum te adulmeca si cum ranjeste la tine...

     -Tu vei fi a mea si doar a mea!

     -Nu! Va implor lasa-ti-ma sa plec... nu am facut nimic...

     -Asta spuneti voi muritorii! Toti sunteti la fel! Accepta situatia in care esti! Privilegiul pe care ti-l ofer de a fi a mea ar trebui sa te onoreze. De azi pentru intreaga eternitate esti sclava mea!

     Din acel moment am decis ca nimic nu avea sa se imbunatateasca. Urma sa fiu in posesia acestei creaturi in fiecare secunda, minut, ora, zi... pentru eternitate...

     Plecand ochii in jos am simtit lacrimi reci pe obraji, erau ca o binecuvantare in acel infern... 

     Fiara ma inspaimanta mai rau decat orice... Era grotesca... acei ochi rosii ca sangele, coarnele infioratoare, iar corpul deformat, cu o alura de animal urmau sa ma tortureze pana la sfarsitul lumii...

     -Am ajuns in fata castelului meu sclavo! Intra!

    Si ma imbrancii printr-un foc albastru ce reprezenta intarea strajuita de doi monstrii imensi, probabil sa nu poata scapa nimeni din castelul groazei...

     Dar de indata ce am trecut pragul castelului totul se schimba... nu mai aveam catuse si lanturi, iar corpul meu devenise la fel de viu ca in zilele bune... imi simteam si inima in piept batandu-mi aproape sa mi se sparga... Iar cand am privit in jur totul parea superb... parca ma aflam intr-un castel din vremurile de demult, decorat numai cu obiecte din argint, panze si voal negre si albe... eram uimita de toate lucrurile din jur. Paseam cu atata atentie sa nu stric ceva si totul sa dispara... Uitasem tot ce se intamplase cu cateva minute in urma si nu puteam sa cred ca ceva asa frumos facea parte din ceva atat de grotesc... Apoi am auzit din nou vocea creaturii din spatele meu care tocmai trecea prin portalul acela ciudat.
     -Asta va fi noua ta casa... casa noastra! Te caut de milioane de ani si te-am visat de atatea ori...
     Iar cand m-am intors am reusit sa vad creatura intr-o alta lumina... o lumina familiara... ma simteam de parca as fi cunoscut-o de-o viata... parca eram meniti sa fim impreuna...
     -Tu vei fi nevasta mea de astazi! Servitori! O vreau gata pentru nunta de la apus!
     N-am putu sa mai pronunt nimic caci am fost inconjurata de cel putin zece servitoare putrezite ce incercau sa ma schimbe si sa ma aranjeze cat mai repede la comanda stapanului lor...
     La caderea intunericului peste purgatoriu, fiara, se intoarse in castel sa-si ia viitoarea nevasta... adica pe mine... Ma apuca de mana si ma trase dupa el afara din castel, iar in incercarea mea de-a tine pasul cu el ma impiedicam mereu in rochia neagra mult prea lunga... Ajunsi in fata unui altar din fiare incinse rosti un fel de descantec intr-o alta limba si apoi ma intreba...
     -Vrei sa fi sotia mea?
     Un singur lucru am mai putut raspunde... -DA!