Fata cu portocale - partea a 1-a

     Caderea noptii ma gaseste mereu pe aceeasi alee intunecata... intorcandu-ma ca de obicei acasa... daca acasa ii pot spune unui apartament gol intr-un bloc mizer. Cartierul rau famat de la periferia orasului a fost mereu ascunzatoarea multor suflete ratacite.
     Initial am crezut ca va fi un loc si pentru mine, un loc in care m-as fi putut integra, dar n-a fost asa... Si totusi e ascunzatoarea mea cea mai sigura si singura.
     M-am mutat aici imediat ce am putut scapa de asa zisa mea familie... o mama drogata si un tata ce putrezea in puscarie pentru o amarata de gainarie... Halal familie...
     Ma strecuram prin umbrele cladirilor vechi, ferindu-ma de ramasitele farurilor ce alergau disperate pe sosea, grabindu-se la un camin cald si compania cuiva.
     Ma intorceam trista, iar prin hanoracul subtire simteam fiecare adiere a vantului de toamna tarzie. Cu sapca trasa cat mai pe fata si parul ascuns in gluga, paseam in scarba, ferind baltile aproape inghetate.
     Frigul era singurul care ma facea sa simt ca mai traiesc inca... durerea din suflet ma faceau sa sper ca nu...
     Am continuat sa merg. Nu mai aveam mult. Trebuia doar sa ies pe soseaua principala si pe urma inca putin si intram in bloc. De obicei nu ma grabeam, insa astazi nu vroiam sa fiu vazuta in lumina. De cand plecasem din tura de noapte de la bar si tot drumul plansesem... deprimarea imi cuprinsese sufletul gol.
     De cum am iesit in lumina reflectoarelor de pe strada mi-am fixat privirea in pamant si aproape ca am luat-o la goana spre intrarea blocului... dar neatentia m-a costat...
     -Hei uitate-te pe unde mergi, puslama fara educatie!
     -Iertati-ma, nu am fost atenta pe unde mergeam... si am ridicat privirea din pamant fixand persoana de care tocmai ma ciocnisem. Ma asteptam sa aiba o privire furioasa pentru ca tocmai il calcasem pe piciorul stang... dar privirea lui era muta de uimire...
     -Esti bine?
     Din vocea dura ce tocmai ma tezise speriata parca din visare, glasul lui devenise oarecum ingrijorat, dar in acelasi timp autoritar.
     -Nu e treaba ta! Am mormait printre dinti si am luat-o la fuga sa intru mai repede in bloc.
     Am lasat acel necunoscut in urma mea si in urmatoarele minute eram dincolo de usa apartamentului meu, incuiata cu grija pentru a-mi oferii un gram de siguranta.
     Ma intreb mereu de ce sunt asa ciudata cu oamenii din jurul meu... nu mi-e frica de ei, de moarte nici atat, abia astept sa o cunosc... si totusi... ma simt oarecum rusinata, mi-e rusine cu mine insami si cu ceea ce am fost, nu mai zic de "familia" din care provin... am ramas cu spatele lipit de usa incuiata cateva minute inainte sa fac efortul de a-mi reveni..
     Cand m-am dezmeticit m-am bucurat de caldura din apartament si cu o mare graba am aruncat pe jos rucsacul, apoi hanoracul , adidasii si pantalonii... Nu-mi doream decat o baie si cateva ore de un binemeritat somn, dar sunetul unei batai in usa imi strica toate planurile pentru moment.
     Cu grija am deschis usa atat cat imi permitea lantul, iar prin crapatura am zarit acelasi chip din strada. Nu stiam daca sa-i inchid usa in nas sau sa-l intreb ce vrea.
     -Scuze ca te deranjez... ai scapat legitimatia de la bar cand te-ai ciocnit de mine mai devreme... si-mi intinse bucata de carton cu poza si datele mele.
     -Multumesc... Nu stiam ce sa zic... dar strainul avu bunul simt sa se intoarca si sa plece.
     In timp ce cobora scarile imi mai striga un singur lucru...
     -Poate ne mai intalnim si cu alta ocazie! Poate imi faci cinste cu o cafea ca sa-mi multumesti ca ti-am inapoiat legitimatia domnisoara Lana!
     -Poate! Am soptit mai mult pentru mine decat pentru o alta pereche de urechi... el era deja prea departe sa ma mai auda oricum...

     Noaptea mi-am continuat-o dupa cum imi planuisem... o baie si pe urma somnul binemeritat...