Linistea...

"Ma regasesc alergand pe cararile padurii ce duc mereu in aceeasi poiana unde tumultul vietii secolului XXI nu stabate crengile copacilor batrani si pletosi... Acolo e viata mea...

O parte din sufletul meu va ramane pe veci acolo, in iarba deasa ce rasare proaspata in fiecare primavara si printre ramurile goale ale copacilor din fiecare iarna, in trilurile dulci ale pasarilor din noptile de vara si in covorul de frunze aramii din fiecare toamna...

Dar astazi parca nu mai e la fel... padurea mea e cuprinsa de ceata zilelor de toamna tarzie. Frunzele nu  mai fosnesc sub pasii mei molcomi... e liniste si totul parca plange... tristetea ma cuprinde... azi nu mai pot continua.
Caut placerea surda si frumusetea de altadata... e inca aici... da! aici... dar parca nu  pentru mine... parca totul ma reneaga, ma impinge afara din sufletul lor. Copacii suntristi, iar crengilor lor se pleaca sa ma impiedice sa raman... Nu ma goniti! Nu ma alungati! O sa mor daca o ve-ti face... Deja simt ca mor... cu fiecare secunda ce trece... Nu ma indepartati... aici e locul meu! Nu ma impiedicati sa-mi ating telul. Stiu ca nu vreti sa ma vedeti chinuindu-ma aici in agonia mortii, in inima frumoasei mele oaze de viata... dar aici e locul meu de odihna...

Vreau sa ma intampinati cu bucuria de altadata si sa-mi primiti corpul fara de suflet printre voi, nu plangeti, nu permiteti vantului sa-si cante ariile disperarii printre crengile voastre...
E timpul... intinsa in frunzele reci si ude, moartea ma cheama la fel cum le-a chemat si pe ele... nu plangeti pentru mine... incep sa simt raceala pamantului ce se zbate sub mine si lacrimile cerului ce sufera si el... Am sa inchid ochii acum si am sa-mi amintesc de noptile calde de vara, de viata voastra de aici... copacii mei... Cantati-mi pentru ultima oara voi pasari indurerate...
Este destul... linistea se lasa acum peste padurea mea... ati plans destul! Linistea frumoasei mele... dar se aud pasi... vin dinspre cararea ce duce inapoi in lumea fara de sentimente... E ea!... imbracata in roba ei neagra, cu ochii rosii precum sangele si coasa vesnic ascutita... Sunt gata! Mi-am luat la revedere. Sunt gata sa merg cu tine... chiar daca picioarele cu greu mi le mai pot misca... tot corpul mi-e chinuit de durere... Ia-ma...
Totul e atat de intunecat acum... dispar si ultimele raze de lumina... mor..."
***
In linistea acelei zile de toamna, o copila chinuita de boala si de lumea prea dura cu sufletul ei, se stinge in linistea padurii... Durerea dispare din trupul ei plapand, sufletul i se elibereaza, calatorind cu vantul si pierzandu-se printre copaci... Acum e liniste si asa va fi mereu... Copacii plang... dar vor duce mereu cu ei amintirea unor aripi de inger frante si insangerate...